DIN ISTORIA HAIKUULUI ROMÂNESC

NICHITA STĂNESCU

(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)

Nichita Stanescu Dincolo

BUCURIA DE A RESPIRA

Linişte,

e linişte…

ca şi cum m-ar gândi un arbore.

(Nichita Stănescu, poem apărut în Epica magma, 1978)

Parte din ceea ce suntem datorăm lecturilor care ne transformă și ne pun în legătură cu gândurile altei ființe. În triunghiul poet – cuvânt scris – lector, cuvântul este mesagerul, iar cititorul, prin lectură, se spune că desăvârșește opera poetului. Poezia este o fantezie, o artă a cuvântului și, ca orice artă adevărată, lasă impresia unei realități grandios imitate și sesizată cu mijloace deosebite și unice, deținute de cei aleși. Se pare că mijloacele lui Nichita Stănescu închipuie o lume altfel. Obiectele trec dintr-un contur într-altul, gleznele înfloresc, brațele sunt șerpi, sărutul vindecă răni, degetele se lovesc între ele, clinchetind, sentimentele se ating poetic, se lovesc, se rănesc și toate fac ca plasa cuvintelor să prindă fugitiv o realitate tainică, ezoterică. În enunțuri paradoxale, contrariile supuse propriilor fantezii se unesc între așteptare și expansiune, ajungând la esență. Supusă fanteziilor proprii și bazată pe capacitatea de uluire și entuziasm, cunoaștere și intuiție, realitatea se suprapune trăirilor și poetul trece dincolo de contemplare, el…este. Ca răspuns al tăcerii, ca o tresărire a conștiinței și acord între gând, cuvânt, simbol (semn), apare poezia de o neasemuită frumusețe:

Linişte,

e linişte…

ca şi cum m-ar gândi un arbore.

(poem apărut în Epica magma, 1978)

Într-o stare de emoție extatică, poetul respiră tăcerea. Pauza impusă de cele trei puncte de suspensie își îndeplinește rolul, prelungind amânarea înțelesului, suspansul. Litera scrisă accentuează misterul parcă avertizându-ne despre ce va fi în următorul vers: ca şi cum m-ar gândi un arbore. O metaforă ingenioasă, care prin plasarea substantivului la sfârșit de vers se apropie de tehnica ghicitorii, folosită de maeștri ai genului. Poetul nu povestește, el descrie. Se spune că un haiku este efectul unei satori (revelație), starea de uitare de sine și în momentul când natura şi omul sunt o singură ființă se produce iluminarea. Starea de tensiune interioară și mister transmite vibrația și palpitul provocator al universului propriu marelui poet.

Este de-ajuns să numești o grădină, pădurea, câmpia pentru a retrăi reverii. Dar aici poetul alege și nu întâmplător, arborele. Fără a-l numi concret, arborele în poezia lui Nichita este egalul său în căutarea luminii, este ființa și imaginea viului în căutarea echilibrului aerian, este verticalitatea dinaintea zborului. Nici măcar motive ca arderea sau prelucrarea trunchiurilor, prefacerea în corabie, masă de scris sau sicriu nu izbutesc să șteargă imaginea copacului viu, înalt, verde, vertical. Nimic nu-i mutilează ființa și dincolo de liniște, dincolo de contemplare, în comuniune perfectă poetul trăiește liniștea de ființă tăcută a copacului-arbore. Aceste versuri sunt pacea transcrisă din partea celui golit de gânduri. O natură interioară proprie ființelor umane indusă și de factori externi. Un copac, o floare, soarele și luna înseamnă reverie, stare de armonie și vis până la contopire cu subiectul contemplării. Un exercițiu de solitudine și oprire a agitației, un repaus impus, o golire de gânduri va duce la realizarea sinelui. Exagerarea este prima lege a artei. Un pom de trei ori mai mare decât pomii din jur, sau de trei ori mai mic, devine un monument al naturii, adică un obiect de artă. Cel care îl iubește se modifică pe sine.(Nichita Stănescu, citat din Sandaua lui Marc Aureliu). Așa cum pentru Lucian Blaga cuvântul este o ”rană a tăcerii” în numele lui Nichita pledează ”necuvântul”. Superioare ideii de scris sunt necuvintele poetului în general dar acest poem, ca și celelalte câteva în spirit nipon, sunt o metamorfoză a creației poetului, prin bogăția de sensuri către nevăzut, neauzit, neînchipuit. Dinamica frumuseții realizată prin valorizarea materiei împlinește rolul de înălțare a psihismului celor care vor resimți bucuria mută a lecturii. Așa cum arborele purifică sevele eliberându-le în frunză, floare, fruct, lectura se substituie bucuriei de a respira prin cuvântul poetic. Acest poem transmite ideea de înălțare, de transformare. Între gândire și vis, imaginația este alchimistul care transmută în cuvinte bogăția lăuntrică a poetului Nichita Stănescu, o imagine a sinelui ca o făgăduință a stării de imponderabilitate, o beție metaforică, șoptindu-mi să scriu și eu cu îndrăzneală, pentru mai târziu: gândește-mă azi / arbore / mâine-ți voi fi hrană. (Ana Urma, coord. proiect, 04.12.2018).

Separator 6

Pe aceeași linie contrastantă și metaforică în același timp, Florina Vulpoi spune: „Cuvântul sezonal folosit de poet pentru acest haiku liber,”cuvânt-cheie”cu caracter universal este arborele, fără a avea legătură cu anotimpul. Primele două linii : „Liniște, / e liniște… „ne oferă starea emoțională intensă (aware). Cu caracter filozofic, acest haiku din punct de vedere estetic pentru a treia linie „ca și cum m-ar gândi un arbore”, îi putem atribui termenul de Mei. Frumusețe a naturii, aici, liniștea prezentă.

toată liniștea

în seva arborelui

fiecare puls

Prin repetarea cuvântului „liniște”, poetul întărește ideea, starea clipei prezente, sentimentul din suflet prin verbul „a fi”. Un rol important îl au și punctele de suspensie folosite, o întrerupere în șirul gândirii, poate o adiere lină…”

Sebastian Ciortea, prin prezența sa la orice dialog între haijini, ca la un „Banchet” al poeților, ne spune: „Aceste versuri, semnifică atât pacea indicată de “liniște”, rădăcinile acesteia, cât și brațele, sau ramurile acesteia răsfirate peste omul meditativ.” Ca și cum m-ar gândi un arbore” interiorul, autoanaliza poetului, a sinelui care este vegheat de un trunchi. O metafizică, o metaforă a naturii, în care scriitorul este propriul său observator asupra sufletului. Un popas al autorului ce se hrănește din aceste rădăcini ale armoniei, ale echilibrului, ale naturii. Nestrămutate, neclintite, ele exprimă infinitul, timpul, sau eternul, care “gândește” asupra efemerului, sau asupra omului, oprit doar pentru o clipă în mijlocul tăcerii.”

Sandiana Ionela Gheorghe, într-o notă când umoristică, când mai serioasă, și cu o neașteptare firească, afirmă: „Autorul surprinde atât de minunat contrastul aparent dintre linişte și natură. Câtă liniște ne dăruiește un arbore! Gândurile noastre sunt singurele care pot perturba relația cu Mama Natură. Atunci când este liniște, Nichita Stănescu se simte „gândit” de natură. Ce poate relaționa mai armonios decât Universul? Mi se pare, sau aceste versuri sunt geniale?

Și mai adaugă cu o picătură de cerneală la discuțiile japonerilor această viziune a sa:

“Parcă îl văd pe boemul Nichita, meditând în fața unui arbore, chiar îmbrățișându-l în liniștea vreunui parc, și vorbindu-i despre rădăcinile sale de dac și ale arborelui bătrân. „Frate, mă simt gândit de tine. Așa este, ar răspunde copacul”.

Pavel Ilica ne răspunde în versuri:

„liniștea poetului

uneori pe sub frunze

umbra copacului”

Viorica Iliescu ar conchide la ce a început Pavel Ilica „de fapt… mă gândește pământul prin rădăcinile lui.”

Costel Zăgan, într-o inventemă a sa, spune: „Cu toate că, poate, doar tăcerea face un zgomot insuportabil, liniştea vine ca un balsam pentru orice suflet: chinuit de viaţă, de prieteni sau de creaţie! Liniştea vine de la Dumnezeu şi părintele arborilor, fraţii noştri!

plantă animal

doar arborele vieţii

opreşte cerul”

(Costel Zăgan, Inventeme)

3Tu şi alţi 2

 Costel Zăgan - FULGER ÎN DOI TIMPI versuri lyrics

09.02.2019

FULGER ÎN DOI TIMPI

vers sentimental

 

inimă de hârtie

 

iubirea în scris

 

Costel Zăgan, FULGER ÎN DOI TIMPI

 

 biblioteca

cărțile insomnia

școala nopților

Costel Zăgan

DESTIN ÎN DOI

 cerul sub papuc

femeia sau bărbatul

nori printre case

Costel Zăgan